Cărți

„Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici

Omul este mai mare decât războiul …

Cu puncte de suspensie și cu aceste 6 cuvinte vreau să încep textul.

Svetlana Aleksievici a reușit să colecteze mărturii cutremurătoare a peste 100 de femei sovietice, care au trecut prin infernul celui de-al doilea Război Mondial. Fete și femei, care au fost: felcerițe , lunetiste, aviatoare, spălătorese, bucătărese, infanteriste, telegrafiste, luptătoare în prima linie sau mecanice, femei medici, femei piloţi sau femei sergenţi, fiecare cu povestea și istoria sa.

Mi se spune: ei, da, amintiri – adică nici istorie, nici literatură. Pur şi simplu viață, plină de impurități şi necurățată de mâna artistului. Materia primă brută a vorbirii. Cărămizi risipite peste tot. Dar cărămizile nu fac încă un altar! Pentru mine, însă, lucrurile stau altfel… Exact acolo, în glasul cald al omului, în reflecția vie a trecutului e ascunsă bucuria neîncepută şi e dezgolit tragismul ineluctabil al vieții. Haosul şi pasiunea ei. Natura ei singulară şi de nepătruns. Acolo acestea nu au fost supuse încă nici unui fel de prelucrare. Sunt autentice. Construiesc altare din sentimente… Din dorințele noastre, din dezamăgiri. Din visări. Din ceea ce a fost, dar poate oricând să ne scape printre degete.

Svetlana Aleksievici, autoarea cărții „Războiul nu are chip de femeie”, câștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură 2015

M-a emoționat și m-a durut această carte. Pentru că e scrisă altfel, se observă din start o altă misiune. Autoarea a descuscut cu totul altceva. Ceva mai mult decât un război. Ceva mai profund și tainic. Sufletul unui om. Sufletul unei femei pe timp de război. Momente din culise și parfum de durere neînchipuită.

Eu încerc să micşorez marea istorie până la nivelul omului de rând, ca să înţeleg ceva.

Și într-adevăr. Ce știm noi despre un om aflat în război?, în afară de date fixe, statistici, medalii, eroi necunoscuți și zile comemorative. Eu nu prea știu nimic. Ba mai mult, în capul meu, războiul e o lume masculină, strict treabă de bărbați. E despre interese politice, omoruri, sânge, chinuri. E despre familii și destine ruinate: mame, fiice și soții care nu-și vor mai vedea fiul, soțul, tatăl. Cam atât, în linii mari.

Le ascult când vorbesc… Le ascult când tac… Și cuvintele, şi tăcerile sunt pentru mine texte.

Dar, FEMEILE, aproximativ două milioane de femei s-au înrolat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Două milioane! Și ce mai trăiri, emoții, sentimente pot fi simțite de o femeie în mijlocul unui război. Lacrimi care nu curg și cuvinte care nu se vorbesc.

Trebuie să-mi propun un scop mai larg – să scriu adevărul despre viață şi moarte în general, nu numai despre război. Să pun întrebarea lui Dostoievski: cât de mult e omul om şi cum putem să apărăm omenescul din noi? E neîndoielnic că răul ispiteşte. E mai abil decât binele. Mai atrăgător. Mă cufund tot mai adânc în lumea războiului, tot restul a pălit puțin, a devenit mai obişnuit decât de obicei. E o lume grandioasă şi prădătoare. Înțeleg acum singurătatea celui care s-a întors de acolo. Ca de pe o altă planetă sau de pe lumea cealaltă. El ştie ceva ce alții nu ştiu, şi cunoaşterea aceasta nu se poate căpăta decât acolo, în apropierea morții. Când încearcă să redea ceva în cuvinte, are senzația unei catastrofe. Amuțeşte. Vrea să povestească, ceilalți ar vrea să-l înțeleagă, dar toți sunt neputincioşi.

Războiul femeilor e diferit. O lume aparte, despre care merită, măcar, să citim de prin cărți.

În relatările femeilor nu se simte deloc sau aproape deloc ceea ce ne-am obişnuit să citim şi să auzim: cum nişte oameni i-au ucis în mod eroic pe alţii şi i-au învins. Sau au pierdut. Care era tehnica de luptă, care erau generalii. Povestirile femeilor sunt altfel şi vorbesc despre altceva. Războiul „femeilor” are culorile şi mirosurile lui, petele lui de lumină şi de întuneric şi propriul său spaţiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi şi izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur şi simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească.

fragment din mărturia Noi n-am tras cu pușca

Toate mărturiile sunt vii, tulburătoare și autentice. De parcă, mai ieri s-a întâmplat. Sau în altă viață, cu alt om …

Recomand! Pentru că noi trebuie să cunoaștem și altă față a războiului, ca să facem diferențe. Pentru că noi trebuie să cunoaștem și războiul unei femei.

Cartea o găsiți aici în pdf. De asemenea, poate fi găsită în orice librărie sau bibliotecă din țară.

Se citește ușor, se înțelege greu. Poate că, nici nu se înțelege…

„Au să-ți inventeze poveşti femeile tale. Au să-ți scornească“. Dar eu m-am convins: aşa ceva nu se poate născoci. De la cine să copiezi? Dacă e cineva de la care poți copia, aceea e numai viața, numai ea are atâta fantezie. Indiferent despre ce ar vorbi, femeile țin întotdeauna minte că războiul e în primul rând o crimă şi apoi o corvoadă. Și apoi – pur şi simplu viață obişnuită: cântau, se îndrăgosteau, îşi puneau bigudiuri…

fragment din mărturia Înainte de luptă

Și DA, războiul nu are chip de femeie.

Dacă ți-a plăcut acest text, poți să îi dai like, share sau chiar să comentezi. Dacă vrei să descoperi și alte articole, abonează-te la acest blog. Îți mulțumesc! 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s