Fără categorie

Ca păsări ce zboară

Metafora s-a supărat pe mine. Și eu pe ea. M-am supărat pe multe cuvinte. Și ele, sărmanele, s-au cam fâsticit, s-au blocat, s-au făcut mici și neînsemnate. S-au pierdut în amestecul meu de credință și necredință. Și tot încercam, vorba filisofului – să dau un răspuns acestei lumi. Forțam și aveam pretenții mari. De la niște biete cuvinte, vă închipuiți ? Care, în cele din urmă, nu-mi sunt decât oglindă. Și lumea, da, acea lume care-și cere insistent răspunsurile, tot lumea mea este.

Știam. Știam că va fi așa. Nu te poți juca cu cuvintele, așa pur și simplu. Că, vezi Doamne, ți-a venit ție să scrii un textuleț. Nu le poți trata cu ușurință. Cu detașare, da. Cu naturalețe, da. Cu ușurință niciodată.

Nu le poți transforma în clișee. Nu le poți arunca pe toate facebook-urile, instagram-urile, site-urile dubioase. Nu le poți umple cu superficialitate și cu toate golurile din tine. Nu poți.

Cuvintele au nevoie de un altar aparte. Pentru că, nu numai cu pâine va trăi omul.

Cuvintele, în primul rând, se trăiesc. Apoi, se exprimă cu maximă libertate. De la înălțimea unui vultur în zbor. Și, în același timp, de la frăgezimea unui fir de iarbă. Dacă cuvintele nu-ți sunt libere, proaspete, verzi, degeaba le-ai înșirat pe foi, pe cugete și pe inimile oamenilor. Degeaba. Cuvintele sunt păsări în zbor.

Nu obosi cuvintele cu frământările tale deșarte. Se plictisesc foarte ușor. Scrie, doar dacă ai ceva, cu adevărat, de dăruit. Oamenilor. Ție. Lui Dumnezeu. Mă gândesc că Dumnezeu acum râde de naivitatea mea și a cuvintelor mele. Oare, care-i poezia preferată a lui Dumnezeu ? Cu siguranță una despre dragoste. Despre dragostea dintre oameni. Sau despre creație ? Sau despre dorul după El ? Nu știu. Dar, am certitudinea că acea poezie îmi place și mie. Chiar dacă nu știu exact care e.

Cuvintelor nu le place să fie grăbite. Ele au timpul lor. Știu mai bine ca tine când vor să se nască.

Cuvintelor nu le place să fie umplute, sufocate, înăbușite de hiperbolizări și tot felul de dulcegării. Dar, în același timp nu le place să fie nici seci, fără nici o expresivitate.

A scrie autentic înseamnă să joci cu cărțile pe față. Ce să mai vorbim de cărți, să te dai pe tine insuți pe față, să scrii din vulnerabilitatea ta omenească. Și, în același timp, să exprimi mesaje cu valoare, cu adâncime, cu trăire, cu sens, cu viață, cu vibrație. Cuvintele trebuie să miște inimi.

Steindhart, cel care ne-a fericit prin Jurnalul lui, zice că : „Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinență. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar și multă apă de ploaie. Toată lumea scrie și tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecție, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare și har.

VĂ rog, scuzați-mă că v-am prefăcut, uneori, în apă de ploaie. Am înțeles. Acum am înțeles și eu. Propun să încheiem un legământ între puterea voastră și dragostea mea. Promit să-mi onorez responsabilitățile. Cu puținul pe care îl am în mine și cu tot albastrul cerului.

Cu sinceritate,

un om care iubește cuvintele

Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări. 

Eminescu, 1869

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s