Cărți

O copilărie petrecută în cerul rezidit pe pământ – „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer” de Constantin Virgil Gheorghiu.

„Lectura este pentru omul contemporan un viciu sau o osândă. Cetim ca să trecem examenele, ca să omorâm timpul sau cetim din profesiune. Lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile. Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă – nu numai un instrument de informaţie sau contemplaţie estetică. Să luăm un exemplu. Sunt atâtea cărţi stenice in literatura universală, atâtea cărţi care-ţi comunică sete de viaţă, de faptă, de bărbăţie. Sunt asemenea cărţi care au valoarea unui tonic, a căror lectură depăşeşte bucuria intelectuală sau estetică a unei simple cărţi bine gândite şi frumos scrise. Aceste cărţi au o discutabilă valoare estetică sau morală – dar lectura lor e covârşitoare. Sunt cărţi tonice, şi oricine le citeşte îşi simte forţele sufleteşti îmbogăţite, dorul de muncă şi de luptă exaltat. Asemenea cărţi ar trebui cetite în orice moment de secetă sufletească, în acele momente de oboseală, de zdrenţuire totală, pe care le cunoaşte fiecare dintre noi.” – Mircea Eliade

Virgil Gheorghiu (1916‑1992), e omul din spatele Orei 25, diplomat interbelic, jurnalist, poet, romancier si preot ortodox român.

În 1948, Virgil Gheorghiu a fost exilat, locuind în Franța, de unde a reușit să publice peste 40 de opere. Însă, scriitorul trăia cu inima acasă și în cer, în România lui. Actualmente, în spațiul românesc, Virgil Gheorghiu este mai puțin cunoscut, opera cea mai mult distribuită fiind Ora 25. Restul cărților se vând în milioane de exemplare în Franța și în alte țări. De ce nu știm să ne prețuim scriitorii ? Chiar dacă, promovarea lui în masă nu se dorește, noi ar trebui să fim cei care dibuim creațiile bune, transmițându-le mai departe.

“Desigur, asemenea celorlalte țări ale lumii, frumoasa, iubita, dar și foarte nefericita mea Românie se află pe toate hărțile geografice și în ghidurile turistice. Se află la trei mii de kilometri est de Paris, la nordul Dunării, în Carpați, și pe hartă apare rotundă ca luna și ca soarele. Dar, fiindcă e o țară care a fost dintotdeauna și continuă să fie locuită de Nemuritori, patria mea, adevărata mea patrie, cea a preacinstiților mei părinți, nu trebuie căutată doar pe harta geografică. Ea nu există decât în parte pe aceste hărți. Căci Nemuritorii, cei ce au trăit înaintea erei creștine și cei care au trăit și încă trăiesc creștinește, n-au petrecut și nu petrec decât o foarte mică parte a vieții lor în patria pământească. Patria adevărată a strămoșilor mei, adevărata mea patrie e asemenea icoanelor: teandrică, divino-umană. O parte din patria mea este aici jos, în Carpați, cealaltă parte este în cer. Asemenea icoanei și Bisericii, adevărata patrie este în cer; aici, jos, e doar o copie, alcătuită după chipul de sus.”

Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, e cartea în care autorul își descrie, într-un mod simplu și profund, copilăria. O autobiografie spirituală, emoționantă prin firescul său. O combinație de trăire duhovnicească dintre un fiu și un tată. E scrisă într-un limbaj estetic, viu, păstrând echilibrul dintre un artistism bine temperat și învățătură teologică.

Sau, altfel zis, e scrisă într-un mod elegant, inteligibil, aerisit. Are ceva din povestirile unui copil, în sensul unei naivități și curățenii sănătoase. Pe care, scriitorul a convertit-o, cu uimire și detașare, în diverse înțelesuri temeinice, combinându-le cu elemente din teologie: icoana, reprezentarea unui preot, biserica care este în ceruri, biserica care este pe pământ, comunitatea, familia, izgoanele și pietrele aruncate în biserică, creația, crucea etc.

Prima întâlnire a copilului cu tatăl său, a fost descrisă așa :

„Prima persoană ivită în fața ochilor mei pe această lume a fost tatăl meu. Trebuie să fi fost în leagăn. Și el era aplecat asupra mea. Ne priveam, tatăl meu și cu mine, foarte uimiți unul de celălalt. Cum eu de-abia ieșeam din noaptea nonexistenței, curiozitatea mea în fața primei imagini a lumii era justificată. Trebuie să precizez că fața tatălui meu nu era o imagine întru totul asemănătoare altora. Era cu totul diferită: era o icoană.”

Și ultima lor întâlnire, după ce tatăl l-a vizitat pe Virgil la București:

„Tatăl a urcat în vagonul de clasa a treia , un vagon cu bănci de lemn alb. A venit la fereastră. Încadrat ca o icoană frumoasă. Binecuvântează-mă părinte!, i-am spus, sărutându-i mâna, când trenul se punea în mișcare. Dumnezeu să te binecuvânteze, pe tine cel ce ești de două ori fiul meu! A fost ultima dată când l-am văzut pe tatăl meu pe acest pământ. Pentru ultima oară. ”

Romanul se desfășoară pe memoriile scriitorului despre tatăl său și despre cum acestea i-au creat o viziune înțeleaptă asupra vieții.

Câteva fragmente pe care le-am selectat cu inteția de a vă trezi interesul și pofta spre a lectura această mică dar mare carte:

„Copilăria mea a devenit o mare idilă teologică. N-am avut niciodată jucării lumești. Mai mult decât atât: n-am știut niciodată ce este lumescul, profanul, laicul și răul.”

„Te iubesc atât de mult! Şi tocmai am descoperit că eşti tatăl întregului sat, am spus. Lacrimile mi-au secat. Dar m-au năpădit alte lacrimi. Spune-mi, de ce eşti tatăl întregii lumi? Mi-ar fi plăcut atât de mult să am şi eu un tată doar al meu! Numai al meu! Ca şi ceilalţi copii. De ce nu eşti numai tatăl meu?”

„Nu, a răspuns tatăl meu. Nu eşti preot aşa cum eşti muncitor, funcţionar sau meşteşugar. Nu eşti preot pentru a face ore de birou, cu pauze, cu zile de vacanţă. Eşti preot în permanenţă. Neîntrerupt. Fără odihnă. Fără nici un răgaz. Zi şi noapte. Şi aşa cum te poţi adresa lui Dumnezeu oricând, la orice oră din zi sau din noapte, şi pentru orice cerere, fără teama de a deranja, tot aşa trebuie să poţi veni oricând şi pentru orice motiv la preot. ”

„După cel de-al doilea război mondial, mii de preoți din familia mea și din poporul meu au fost spânzurați de copacii satelor lor. N-aveau nevoie să caute o funie să le servească de epitrahil ca să-și spună rugăciunea înainte de a muri. Călăii le puneau epitrahilul în jurul gâtului: funie și totodată odajdie preoțească. Căci pentru preot moartea este o arvună; el părăsește biserica pământească, care este o copie, pentru catedrala cosmică, unde va săvârși sublima și dumnezeiasca Liturghie cerească alături de singurul nostru Arhiereu, Iisus Hristos. ”

„Biserica este o icoană arhitecturală. Orice biserică este o copie a cerului. Trăiam deci în cerul reconstruit pe pământ. În biserică toate slujbele dumnezeiești sunt săvârșite în același timp în cer. Orice slujbă e dublă: aici jos și acolo sus. Dumnezeu, îngerii, sfinții, participă nevăzut la orice Liturghie. La început, cel mai mult mă interesau îngerii. Îi știam alături de mine. Și eram emoționat de aceasta. Deși nu-i vedeam. Încă de la intrarea în biserică, tatăl meu era înconjurat de îngeri. Îngerii îl înconjoară pe preot – scrie Sf. Ioan Hrisostom.”

„Într-adevăr, dacă un lucru este făcut rău, e ca și cum n-ar fi fost făcut deloc. Dacă bucătăreasa gătește o mânacare atât de rea încât trebuie să o arunce fără să o servească, e ca și cum n-ar fi gătit-o deloc. Dacă cizmarul îmi face o pereche de încălțăminte pe care nu pot să o încalț, este ca și cum n-ar fi făcut-o deloc. Dacă trăim numai cu trupul, pentru atingeri epidermice, ignorând partea cea mai bună din noi înșine – duhul omului, care este dumnezeiesc – e ca și cum n-am fi trăit deloc. ”

„Orice om visează să fie desăvârșit. Visul meu era să îmbrac trupul inițial, nemuritor, nesupus bolii, suferinței, bătrâneții și morții, cum se spune în slujba înmormântării: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor. Frumusețea cea dintâi îmi dăruiește, făcându-mă pe mine iarăși cetățeanul raiului.

„Uneori comparam cimitirul cu o garderobă, în care fiecare om va veni într-o zi să-și lase haina sa de piele, ca în vestiarul satului. Căci, așa cum s-a spus: Prin moartea sa, omul și-a lăsat haina de piele – dermatinoi chitones. Cei care trăiesc în cer nu mai au nevoie de astfel de haine de piele. Căci, acolo sus, omul e împodobit cu veșmintele pe care le-a țesut pe pământ prin curăția purtării sale (Sf.Grigorie al Nyssei) .”

Incontestabil, Gheorghiu și-a folosit cum se cuvine talanții. Lectura satisface și cititorul de beletristică și cititorul care caută explicații de alt tip. E o lectură care atinge și mișcă. Sufletul, desigur. Care, de altfel, își are reședința în cer, ca și biserica, comunitatea și neamul.

Așa frumos și simplu se aranjează uneori lucrurile, la finalul textului, am văzut această fotografie, semnată de Cătălin Urdoi. Cam așa arată și biserica din carte și comunitatea, în reprezentările mele. Caldă și cu lumină lină.

Mesajul operei scriitorului-preot și artistului teolog Virgil Gheorghiu, o mare conștiință creștină a acestui veac, merită din plin să fie restituit spațiului spiritual care l-a dăruit lumii și culturii universale ca un simbol al regăsirii demnității teologice a omului și ființei românești în lumina cea neînserată a orei veșnice.” (diac. Ioan. I. Ică Jr)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s