Cugetări

Da copilul ce-ți mai face?

Fundamentul psihic al fiecărui om este constituit din experiențele cu propria mamă. Care experiențe, mai exact? Construirea realității psihice a început din momentul în care erai embrion, în pântecul celei care te-a adus pe lume. Alte studii zic că totul începe mult mai devreme, când părintele își proiectează propriile reprezentări despre copil: cum o să arăți, ce fel de om o să fii, fată sau băiat, o să te asemeni cu mama sau cu tata, o să fii copil năstrușnic sau ascultător etc.

Franz Ruppert, psihotraumatolog german, profesor de psihologie la München, de mai bine de doua decenii se dedică studiului traumei, al de­presiei şi tulburărilor psihice grave. În cartea sa: Anxietate, traumă și iubire el scrie că „Din oglindirea pe care o găsește la mama lui, copilul învață să distingă cine este el însuși și cine este mama lui. Pentru copii, lumea este experiența pe care o trăiesc cu mamele lor. ”

Adică, identitatea noastră psiho-emoțională și imaginea noastră despre propria identitate, se formează pe baza relației cu mama, din primii ani de viață. Aici ne învățăm să înțelegem primele emoții, stări, raționamente pe care le facem (în copilăria timpurie, copilărie, pre-adolescență). Învățăm să le distingem, să le modificăm, să le ajustăm. Desigur, toată viața învățăm să ne reglăm mecanismele psihice, dar aici este baza.

John Bowlby (pediatru, psihiatru și psihanalist britanic) a dezvoltat termenul de teoria atașamentului. Teza esențială: baza unui psihic sănătos este atașamentul sigur (securizant) față de propria mamă.

Copilul, prin legătura cordonului atașamentul psihic față de mamă (contactul vizual, sunetele, atingerile corporale, mirosul, gustul, mimica, împletirea reciprocă de sentimente) trăiește într-o lume protectivă, sigură, iubitoare. Adică, lumea mamei (sau a persoanei care are grijă de copil). În dependență de gradul de protecție, afecțiune și dragoste care i-a fost oferită, copilul se poate manifestea liber. Sau nu. El crește, dezvoltă propriile tipare de simțire și gândire. Însă, majoritatea le raportează la ceea ce a învățat să traiască cu mama, nefiind autonom. De aici și termenul de traumă psihică din copilărie. În această perioadă, se înregistrează cele mai multe răni emoționale, pe care părintele le poate pricinui copilului (fără rea voiță, așa știe el, așa a învățat să educe, poate după modelul comportamental al părinților săi). Și, copilul fiind la o vârstă la care nu poate conștientiza acest fapt, le interpretează ca drept lipsa de iubire, ca nesiguranță, ca pericol pentru viață. Cu alte cuvinte, ”creierul reptilian” (creierul instinctiv) – având un scop foarte clar SUPRAVIEȚUIREA – câștigă totdeauna. Așa se formează traumele, care rămân refulate, adică, se resping din domeniul conștientului. Apoi, în situații sau trăiri asemănătoare, se declanșează. Cheia este că, maturi fiind, putem să punem în funcțiune creierul rațional. Astfel, putem ajunge la anumite conștientizări care ne eliberează de presiunea psihică trăită și retrăită.

Bine. Care-i scopul celor expuse mai sus? Să înțelegem, într-un limbaj comun, mecanismul de atașament, dependența copilului de mamă și cum ajungem să purtăm în noi Copilul Interior, pe parcursul întregii vieți.

Acest concept a fost introdus de Carl Jung. Ca arhetip. În psihologia clasică, copilul interior reprezintă partea personalității adulte, care păstrează comportamente, atitudini, modele de gândire reprimate sau neînțelese începând din copilărie până la pubertate. Dacă nu înțelegem limbajul copilului nostru interior, întâmpinăm dificultăți de relaționare: cu noi înșine și cu oamenii din jur. Nu ne manifestăm pe deplin creativitatea, curiozitatea, bucuria și deschiderea de a trăi noi experiențe.

Următoarea mișcare psihologică, în acest sens, a fost introdusă de Eric Berne, prin termenul de Analiza tranzacțională, care explică personalitatea și comportamentul uman din perspectiva a trei stări ale eului: Eul Copil, Eul Părinte și Eul Adult. Majoritatea analiștilor considerã că există patru ipostaze: Copil Liber, Copil Adaptat, Copil Rebel, Copil Obedient.

Diagrama stărilor eului, Berne, 2011

Copilul interior este o instanță psihică. Este partea din noi, care are nevoie profundă de securitate, afecțiune, încredere, mângâiere, grijă din partea celorlalți. Nu putem să negăm această realitate. Și nu-i nici un mister aici. Este o certitudine biologică și psihică.

Care-i mesajul meu de astăzi? Care-i rostul informației, ce am încercat să o explic?

Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului.

De ce nu am avea și o Declarație pentru Protecția Copilului Interior ? Nu pentru sărbătoare internațională, nu pentru zi de odihnă, nu pentru concerte, discursuri festive, vată dulce sau baloane. Pentru tine. Să închei un pact de înțelegere dintre tine și copilul tău interior.

El are nevoie doar de înțelegere, compasiune și dragoste. Așa, ca unui copil. Știi care-i diferența dintre copilărie și maturitate? Matur fiind, cordonul atașamentului psihic se rupe, și asta e firesc, pentru că înveți a trăi autonom (în mod normal). Astfel, simbolic vorbind, devii propriul tău părinte. Înveți să te crești singur, să te acomodezi la mediul, să-ți asiguri siguranță, protecție, spațiu de greșeli și învățare.

Învățăm mecanisme de răspuns la stres, reacționăm de urgență în caz de traumă, răspunzând la declanșatori. Ne temem să fim răniți, să relaționăm, să trăim, să ne bucurăm, să fim deschiși spre experiențe. Reacționăm din răni.

Nu știu ce-i de făcut. Poate de acceptat și de iubit tristețea, durerea, incertitudinea copilului ? Poate de vorbit cu el ca un copil, de mângâiat, de cântat? De clarificat diferența dintre durere și suferință?

S-ar putea ca Blaga, profund intuitiv, nu în zadar a spus că Copilăria este inima tuturor vârstelor.

Știi cum îmi recunosc copilul meu interior? După zâmbet. După dispoziția de a fi creatoare și exploratoare, și năstrușnică, poate și veselă fără măsură și fără motive. Și când sunt tristă și furioasă și caut prin diferite căi atenția celor care mă iubesc și mă protejează.

Aici ne leagă doar o stare și un zâmbet. Identice ca trăire. Diferite ca vârstă.

Da copilul ce-ți mai face? Acela care-l porți mereu în tine? Când ați comunicat ultima oară? Invită-l la un dialog. Ai grijă de el. Iubește-l. Fii alături. Respectă-i emoțiile și nevoia profundă de siguranță.

Te felicit cu ziua copilului tău interior. Și la el e sărbătoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s