Cugetări

Fericirile unui profesor

Care sunt fericirile unui profesor? Câte sunt ele? A ce miros? Ce culoare au? Sună a foșnet, a galben? Sau poate a primăvară, a înfloriri? A început de alb, a crivăț proaspăt? Cine mai stă acum, să numere anotimpurile și fericirile unui profesor ? Cine se așează, măcar așa, din toamnă-n toamnă, la o masă cu bucuriile, cu darurile, cu rosturile, cu conștientizările? Cu miracolul acesta – de a fi profesor. Un miracol tihnit și așezat, fără multă mirare în el, dar cu o tremurare liniștită și firească. A învăța un copil să învețe. Istorie, literatură, matematică, fizică, chimie, viață. Da, viață, mai mult decât toate. Mai puțin, dar mai mult, în același timp.

Te invit acum la o discuție cu ale tale fericiri, profesorule. Sincer, autentic, detașat. Fii aici. Fii aici pentru tine. Lasă-te în voia vântului tomnatic, el știe să aranjeze frunzele și gândurile. Într-un haos ordonat.

E nevoie de un meșteșug pentru descoperirea fericirilor, îngropate adesea în iureșul întâmplărilor. A vedea și a-ți trăi fericirile, așa cum sunt ele, e un dar. O trezvie a minții și a inimii.

Lasă-te în voia acestei adieri, în voia acestui moment. Știi și tu că, clipa de acum este însăși viața.

Lasă-te în voia reflecțiilor și a conștientizărilor despre …

Fericirea de a fi om.

Pur și simplu. De a trăi. De a avea Viață. De a-i oferi sensuri. Sau poate, însăși desfășurarea ei, este un sens suficient sieși ?

O fericire universală, care ușurează existența, dar în același timp îi adaugă plus responsabilitate pentru asumarea propriilor trăiri și etape ale înțelegerii condiției umane.

În primul rând ești om, creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Ești om. Om care poate greși și învăța. Om care poate fi întristat, furios, îndoielnic, mânios, orgolios, încurcat în descâlcirea iluziilor și dez-amagărilor, în găsirea și re-găsirea unui echilibru dintre A fi, A dărui, A primi.

Om care se ascunde după măști și roluri sociale, om care învață să Fie. În ritmul și-n firescul tău. Ești.

Ești așa cum ești. Pe lângă tot ce vrei să pari sau ce vor să creadă alții despre tine.

Fericirea de a fi om înseamnă a simți că ești viu și că are rost să fii viu.

Fericirea alegerii.

Această fericirea mai vine la pachet și cu voia de a greși. Da, e voie să greșești. Atât cât să fie de folos pentru Omul din tine. Atât cât să ai un fundament pentru învățare.

A-ți alege calea Profesorului, înseamnă a-ți alege un stil de viață și un mod de A fi, pe care-l cultivi de-a lungul experiențelor.

E o fericire a trecutului, dar care leagă, într-un nod al nădejdii, acest prezent viu și acel viitor ce va să fie.

Iar, o alegere asumată, făcută la timpul potrivit, e o pasăre mereu pregătită de zbor. Fii fericit pentru al tău trecut, cu lecțiile și cu bucuriile lui. Primul cuib al fericirii e cel al Recunoștinței.

Fericirea de a dărui. 

A fi profesor este o stare de spirit. O stare de dăruire continuă. Atunci când dăruiești chiar din propria ta ființă. Tot ceea ce ești. Pentru că nu poți oferi ceea ce n-ai.

Tot ceea ce ai învățat să Fii.  Și desigur: istorie, literatură, matematică, fizică, chimie…. Tot ceea ce ești.

„pentru că mai fericit este a da”…  aceasta-i taina ce stă, cuminte, la temelia unei bune jertifiri de sine. Dragoste cere întotdeauna o jertfire de sine. Necesară omului, pentru a crește în ajutorul și-n iubirea pentru aproapele său. Pentru copiii săi, pentru elevi.

Fericit e profesorul care se dăruiește pe sine însuși pe altarul Educației.

Fericirea de a-ți trăi rostul.

Rostul. Acesta-i ordinea lucrurilor, care unește – rațiunea și inima unui profesor de misiunea lui în lume. Odată ce-ți găsești și re-găsești continuu rostul, apare și gustul dăruirii acesteia, gustul misiunii profesionale și sociale.

Sau, altfel zis, misiunea regăsirii ființei tale în dăruirea de pedagog. O așezare limpede în rost.

Pe lângă cea tradițional-personală: a sădi un pom, a educa un copil și a construi o casă, misiunea socială conturează în mod vădit și trăirea unui rost deplin. De aceea, cu multă grijă, trecem această trăire în rândul fericirilor unui profesor. De altfel, orice om trăiește fericirea rostului, când se simte la locul potrivit, într-o înțelegere onestă cu misiunea sa.

Fericirea de a educa lumea.

Când înveți un copil înveți o lume întreagă. Trăiești fericirea de a contribui la formarea întregii lumii.

Cu toții laolaltă, ne aflăm într-o internecesitate de dăruirile, de darurile și de rosturile noastre. Fiecare, cu puterea personală, împinge această lume spre cunoaștere, spre dezvoltare, spre Adevăr.

Iar, arma profesorului, este cea a Educației: educația ca proces, educația ca acțiune de conducere, educația ca acțiune socială, educația ca interrelație umană, educația ca ansamblu de influențe.

Fericit e profesorul care educă o lume.

Fericirea de a intra în lumea copilului.

A învăța un copil, înseamnă a cunoaște, iscusit, care sunt cheile și deschiderile spre lumea lui. Spre lăuntricul fiecărui elev. A cunoaște, la fel ca un părinte, cum să-i vorbești, cum să-i taci, cum să-l apreciezi, cum să-i spui că nu are dreptate, cum să-i ghidezi pașii. Cu fermitate, cu profesionalism și cu iubire.

Pentru aceasta elevul trebuie să simtă siguranță, încredere, suport autentic. Or acestea pot fi oferite doar de un profesor care și-a echilibrat starea de Copil, Adult și Părinte interior.

Fericit e profesorul care are cheile spre lumea elevului său. Doar acolo se întâmplă Învățarea.

Fericirea de a fi pod de trecere. Model. Reper. Exemplu.

Una dintre fericirile care preferă tihna și modestia trăirii. Aceea de a fi conștient că ești un pod de trecere pentru elevul tău. Între el și lumea mare, care-l așteaptă cu tot cu aripi, cu visuri, cu aspirații, dar și cu competențele necesare unei bune integrări.

E și aceasta o mare fericire, să te știi pod de trecere în viața altor oameni în devenire. Așa cum și alți oameni îți servesc ție ca pod.

Fericirea de a face loc noilor generații.

Elevii vin și pleacă. Învață, cresc, se dezvoltă, crează relații, se încălzesc la înțelegerea și iubirea unui profesor. Dar, totuși pleacă. Iar și iar. Firescul în desfășurarea lui deplină.

Rămâne profesorul și școala.

Fericit e profesorul care întreține vie flacăra dorului pentru cei plecați în explorarea lumii mari, și face loc, pentru cei ce vin. E ca o pasăre ce-și pregătește puii de zbor și apoi crește alții.

Fericirea drumului.

Grigore Vieru ne zice că „Nu există drum care sa nu meargă mai departe”, iar… „ de obicei, drumul cel mai scurt, se afla la capătul celui mai lung drum.”

În aceste timpuri, cu tulburările și cu provocările lui, vă doresc să fiți CU ADEVĂRAT fericiți. Pe drumul rostului vostru.

Cu respect și gânduri bune,
A. O.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s